Memo

A fi educatoare

Educatoare Voichiţa Nemeş


Am avut întotdeauna certitudinea că mi-am ales una dintre cele mai frumoase  profesii, o profesie pentru care ar trebui să existe un jurământ precum cel al lui Hipocrates pentru tinerii medici. Dar am credinţa că prin datina şcolii care ne-a format, acest jurământ se află deja în noi: acela de a  educa şi a forma oameni.
De e uşor sau greu, fiecare să judece! Noi un lucru ştim sigur: că avem o misiune de îndeplinit: aceea de a forma caractere, de a oferi învăţătură, dar şi dragoste, înţelegere şi un exemplu de urmat celor care ne judecă de pe poziţia naivei, dar superbei copilării.
Mi-a căzut nu de mult în mână, tot prin intermediul unei educatoare, o legendă. O legendă care, la fel ca toate legendele, are un sâmbure de adevăr. Multe dintre noi poate o cunosc, dar pentru cele care nu au auzit-o şi mai ales pentru cei cărora li se pare că avem o profesie deosebit de uşoară, am să istorisesc ,,Legenda educatoarei”.


,,Când Bunul Dumnezeu a creat educatoarea, lucra deja peste program. Atunci apăru un înger care spuse:

– Doamne, dar mult mai lucraţi la această figurină!
Bunul Dumnezeu a spus:
– Ai citit cerinţele speciale de pe comandă? Să fie uşor de îngrijit, dar să nu fie din plastic. Să aibă nervi de oţel şi o poală în care şadă concomitent mai mulţi copii. Dar totuşi trebuie să încapă pe un scăunel de copil şi să trăiască cu precădere într-o poziţie aplecată. Cuvântul ei să vindece totul, de la cucui până la durerea sufletească şi să aibă şase perechi de mâini.
– Şase perechi de mâini, nu cred că este posibil! spuse îngerul.
– Nu mâinile îmi produc dureri de cap, ci cele trei perechi de ochi pe care educatoarea trebuie să îi aibe: o pereche care să vadă prin uşa închisă în timp ce întreabă:,,Ce faceţi voi acolo?” chiar dacă ştie deja, o a doua pereche în ceafă, cu care vede ce n-ar trebui să vadă, dar ce trebuie să ştie şi bineînţeles, cei doi ochi aici, în faţă, cu care priveşte copilul care se comportă imposibil, ochi care exprimă ,,te înţeleg şi te iubesc tare mult”.
– O, Doamne, spuse îngerul, mergeţi la culcare şi continuaţi mâine.
– Nu pot, spune Bunul Dumnezeu, pentru că sunt aproape de a crea ceva ce într-o anumită măsură îmi seamănă. Am reuşit să creez o figurină care se poate vindeca singură dacă este bolnavă, care poate mulţumi treizeci de copii cu o bomboană, care poate convinge un copil să se spele pe mână înainte de a mânca, care convinge pe  unul de trei ani că plastilina nu este comestibilă şi care transmite inconfundabil că picioarele le-am conceput cu precădere pentru mers şi nu pentru lovit.

Îngerul se plimba încet de jur împrejurul modelului educatoarei:
– Prea moale, suspina el.

– Dar dârză, spuse Dumnezeu energic. Nici nu crezi câte poate realiza şi suporta această fiinţă!

– Poate să şi gândească?
– Nu numai să gândească, ci poate încheia compromisuri şi judecăţi… şi poate uita!
În final, îngerul se apleacă uşor asupra figurinei şi trecu cu degetele peste obrajii modelului.

– Aici este o spărtură, spuse el. V-am spus eu: încercaţi să introduceţi prea multe în acest model.

– Acolo nu este o spărtură, acolo este o lacrimă.
– Pentru ce e bună?
– Ea curge la bucurie, la necaz, durere, părăsire…
– Sunteţi un adevărat geniu! spuse îngerul.
Atunci Bunul Dumnezeu privi dus pe gânduri şi spuse:

– Lacrima….păi da, ea este ventilul de supraplin!”

Aceasta este povestea! Cât de reală sau nu, va aprecia fiecare.

Cu respect, pentru cele ce lasă în urmă, să privim cu speranţa înainte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

%d blogeri au apreciat asta: